Welcome to the real world

Am citit, ca oricine, despre cazul lui Ralucai Stroescu, “fata care a murit din cauza muncii”. Simpla mea parerea este ca nu am elemente pentru a-mi exprima o parere. Singura sursa de informatii au fost ziarele care, de obicei, sunt mai interesate sa faca titluri de senzatie decat sa arate fapte concrete. Asta nu inseamna a lua apararea Ernst&Young; pur si simplu, nu imi place sa judec un lucru daca nu am suficiente elemente. Nu voi spune nimic despre faptul in sine.
Ce m-a impresionat cu adevarat a fost cantitatea de mesaje autovictimizante din partea angajatilor de orice nivel, care s-au identificat cu biata fata, au exprimat o condamnare fara apel pentru firme si sefi, si au descris in amanute oribila si groaznica lor condite de sclavi din secolul XXI. Pentru un moment, am avut impresia ca ne am intors la Marx, la lupta de clasa, la dictatura proletariatului…

Si m-am intrebat daca lumea asta s-a gandit vreun moment la sclavii adevarati care au existat in tot cursul istoriei, la adulti si la copii exploatati pana la epuizare in tarile asiatice, la lagare de munca, la minerii din America de Sud, la sirul de fete care se prostitueaza pe strazile din occident,…lista ar putea continua la nesfirsit.

Si daca vrem sa ramanem in lumea noasta actuala carierista si “civilizata”, si sa folosim exemple mai putin dramatice si retorice, oricine a trecut o zi intr-un birou oarecare din New York City, Tokyo sau Hong Kong poate a inteles ce inseamna intr-adevar stress, presiune si epuizare.

Din fericire, imi dau seama ca ne place foarte mult sa ne plingem, si ca multi au reactionat pe emotia momentului, dar valva iscata m-a pus un moment pe ganduri. Oare in ce mai crede lumea asta? Ce se asteapta exact de la un serviciu, de la firma sau de la stat? Ce se asteapta din partea celorlalti? Ce se asteapta de la viata?

Eu cred ca uneori (aproape tot timpul, de fapt) suntem asa de concentrati pe microcosmul nostru de mici dorinte, probleme, frici, framantari (care ne par asa de imense) ca pierdem din vedere nu numai cum se descurca ceilalti, ci chiar sensul realitatii.

Mai mult, civilizatia ne-a invatat ca “avem drepturi”, ca “statul / biserica / partidul / firma trebuie sa faca”, ca “cineva va trebui sa se ocupe”. Am pierdut legatura cu simpla fapta si uitam ca tot ce avem este un lux de care ne bucuram (mai bine zis, de care ne plingem…) si pentru care altii s-au luptat si noi nu am facut nimic.

Ar fi cazul sa ne amintim ca o serie de lucruri care ni se par banale si firesti (sanatatea publica, sistemul de pensii, ajutorul social, alocatii pentru someri, program fix la serviciu, concediu platit, samd ) nu sunt deloc asa de firesti, ci sunt cuceriri foarte recente pentru care generatii de muncitori s-au luptat si care inca sunt o himera in multe tari.

Ce mi-au aratat mesajele acelea a fost ca anumite credinte si o anumita mentalitate au radacini adanci si, daca vrem sa ne indreptam spre o societate mai buna, ar trebui in primul rand sa eliminam aceste pretentii care ne paralizeaza si sa pornim de la realitate.

Realitate care ne spune ca:
-viata pentru orice entitate (om, animal, firma, stat,…) este o lupta permanenta pentru supravieturire si reproducere
-ca niste strategii au success si altele nu, si cine nu stie sa le intelaga, pur si simplu o sa dispara: orice fiinta va face ceea ce considera mai bine pentru supravietuirea sa
-ca nici o entitate nu are “datoria” sa se ocupe de noi, sa ne ajute, sa ne protejeze, sa faca dreptate.

As adauga ca legea selectiei naturale, pe cat de dura si cruda poate sa para, e singura care a permis dezvoltarea a tot ceea ce vedem si, independent daca suntem de acord sau nu, va actiona oricum. Ca orice legea a universului, legea gravitatiei de exemplu, nu tine cont de parerea noastra: e treaba noastra s-o cunoastem si s-o folosim corect si nu impotriva noastra.

Pe cat societatea, statul, firma, poate sa faca, ultima raspundere e a noastra: sa folosim un exemplu simplu, oricite legi, amenzi, controle se pot pune pentru a limita accidentele de circulatie, efectul se va vedea numai pe statisticile anuale: daca e vorba de viata noastra, noi trebuie sa avem grija: daca nu esti atent la ceea ce faci, nici o divizie intreaga de ingeri pazitori te poate scapa de accidente. Sunt argumente care au sens numai din punct de vedere statistic si macrosocial, din punctul de vedere a individului nu au nici o valoare. Daca e vorba de viata noastra, vreau sa atrag atentia asupra unui lucru banal, de simplu, de “real si self evident”, pe care il uitam in permanenta: singurii raspunzatorii pentru viata noastra, la orice nivel, suntem noi!
Oricite legi si protectii se vor inventa pe piata economica si a muncii, nimeni ne va garanta ca nu vom fi exploatati, ca nu o sa falimentam, ca nu o sa fim intrecuti de concurenta. Asta, independent daca ne place sau nu. Si ne place sau nu, e perfect asa.

Ar putea sa sune ca o morala parinteasca (si imi dau seama ca varsta uneori ma pune in pozitia asta…), dar nu este deloc asa. Este pur si simplu o invitatie sa ne uitam in jurul nostru, la numarul imens de oportunitati pe care le avem si la care parinti nostri nici ar fi putut sa viseze, pe care nici acum, miliarde de oameni nu le pot accesa, de care noi nu profitam pentru ca suntem prea ocupati sa ne plingem de mila , si pentru ca nu suntem dispusi sa gandim creativ si sa riscam. Ganditi-va la libertatea de miscare, de a face afaceri, de access la informatie, de exprimare,… cred ca nici o societate s-a bucurat vreodata cu atata bogatie de oportunitati si posibilitati.

Inainte sa ne deplingem o situatie care ne priveste, inainte sa aruncam vina pe altii, haideti sa spunem: Ok, ce pot face EU, aici si acum? si vesnica mea intrebare: Folosesc toate resursele pe care le am la dispozitie? Daca reusim sa raspundem fara teama si prejudecati la aceste intrebari, s-ar putea sa ni se deschida intr-adevar o lume noua. Spor!

Bruno Medicina

Publicat pe Business Edu, 4 mai 2007