In cautarea diamantului interior

Un om avea un diamant, despre care isi amintea ca o data a fost foarte frumos, dar care de-a lungul anilor s-a acoperit de atata praf si mizerie incat acum arata ca o piatra oarecare. Si atat de urat i se parea, ca nu-l arata nimanui.
Dar intr-o zi i-a venit o idee: a luat un pic de vopsea albastra si a vopsit diamantul cu ea. Acum da, putea sa l-arate in public! Bine, nu avea nici cea mai mica stralucirea, dar cel mai putin nu mai arata asa de urat…

Si noi avem un diamant. E partea cea mai buna din noi, cea mai autentica, libera, cea prin care putem accesa talentele, resursele, creativitatea, geniul, dragostea… Si diamantul nostru este acoperit de indoieli, frici, gelozii, credinte gresite, comportamente impuse, si cand ne uitam la el nu ne place, si ne e rusine sa-l aratam.

Mai rau, il acoperim cu o masca conventionala, care nu are nici o legatura cu noi si nu are cea nici cea mai mica stralucire – dar ni se pare mai acceptabila si atragatoara. Chiar ne identificam cu ea.

Gasirea diamantul interior e un process alchimic care nu se termina niciodata, e un drum catre eul tau interior care poate fi uneori dureros si greu, mai ales daca – in afara de tot ce ne-a fost impus de parinti, societate, profesori, preoti, media – trebuie si sa daramam zidurile de protectie pe care noi singuri ni le-am cladit.

E un drum care cere vointa si curaj, dar care merita sa fie parcurs. De fapt, singurul drum care merita.

In fond, daca nu te gasesti pe tine, ce mai conteaza ce altceva ai gasit? Ce mai conteaza cat de bine ai pus la calea minciuna cu care te protejezi, daca sub ea nu se vede nici cea mai mica stralucire?

As vrea foarte mult sa va povestesc cum mi-am gasit eu diamantul meu interior, si sa va calauzezc pe calea eliberarii oferindu-va reteta miraculoasa.

Adevarul este ca sunt ingropat in treburile zilnice, probleme, draci, minciuni – ca fiecare om de pe planeta asta. Si de multe ori nu am nici cea mai mica ideea despre cum ar arata acest presupus diamant… si nici vorba de a-l scoate sa fie aratat lumii.

Totusi, prin atata mizerie, uneori percep o scinteie. Si, oricat este de scurta, imi dau seama ca este o scinteie a infinintului, care imi arata o directie si imi spune ca drumul merita sa fie parcurs.

Urmati-va scanteia!