Farmecul distrugerii

“Crezi ca poti strivi un vierme? Iata, ai facut-o… nu a fost greu, nu? Acum, refa viermele!” – Lanza del Vasto

Uneori nu-mi vine sa cred ce de oameni extraordinari am avut norocul de a intalni. Maestri adevarati, n-are sens sa fac o lista. Si, desigur, Lanza del Vasto a fost unu dintre ei. Nu o sa stau sa povestesc despre cine este vorba: azi, e aproape necunoscut. Dar va sfatuiesc sa faceti un pic de cautare prin Google.
Nici nu o sa va povestesc prin ce sir de coincidente un adolescent rebel si lipsit de bun simt, cum eram eu in 1976, a avut ocazia sa stea cu el o saptamana, cand a venit in Genova, sa-i fie ghid al orasului, sa se ocupe de cazare si masa, si sa-l insoteasca la toate conferinte.
Si, desigur, nu o sa va povestesc despre efectul lui asupra mea. E vorba de intalnirea cu un Maestru: pentru cine a avut norocul asa, nu e nevoie de alte explicatii; pentru ceilalti, un milion de cuvinte nu ar fi suficiente.

Nu, vreau sa vorbesc numai despre citatul de mai sus, pe care l-am gasit azi, scris cu litere mari, in timp ce rasfoiam jurnalele mele din tinerete.
Evident, are multe nivele de citire: primul, bineinteles, ca ne miscam intr-o lume unde se intampla – singure – minuni fara sfarsit: daca toata comunitatea stiintifica si-ar concentra eforturile, oricum nu ar fi in stare sa produca un simplu vierme. Totusi, viermele e acolo, sa ne reaminteasca cat de putim putem face, in ciuda arogante si inganfarii noastra.

Al doilea, categoric, cat de usor este sa distrugem ceva. Si cat de greu, admitind sa fie posibil, sa construim.

E nevoie de mii de oameni si resurse imense sa faci un tren sa mearga; dar ajunge un pietroi pe sine, si trenul nu mai merge.

E nevoie de o cantitate de munca imensa de proiectare si de testare ca sa faci o masina sa functioneze; dar ajunge un pic de zahar in rezervor, si ea se opreste.
Poti sa strangi undeva mii de metri cubi de apa potabila: ajunge o sticla de ulei mineral aruncata in ea, sa nu mai fie de nici un folos.
Cred ca farmecul distrugerii vine din aceasta falsa senzatie de putere, ca daca suntem in stare sa distrugem un lucru, suntem mai tari decat cel care l-a construit.

Asa, ne e foarte usor sa distrugem munca altora, sperante, vise: ajung niste cuvinte, si rezultatul e obtinut. Criticam, invinovatim, despretuim… Ce tari ne sintim!
Unii fac din asta o meserie: ganditi-va la cei care sunt critici de profesie; sau la cei care isi permit de a le gasi defecte lui Leonardo, Einstein, Mozart…

Eu, de mult, m-am lasat de notiune de binele si rau. Cred ca sunt concepte care de fapt nu sunt decat niste pareri strict personale. Asa, nu imi mai permit sa spun ca un lucru este bun si un alt rau.

Dar stiu ca exista o forta care merge spre creatie, si alta care merge spre distrugere. Si nu pot decat sa fiu uimit ca, in timpul ce munca distrugerii e asa de usoara, tot creatia o ia inainte.

Un salut,

Bruno